„În căutarea băncii pierdute” de Marco Onado, publicată de il Mulino, este o carte foarte frumoasă, foarte bine scrisă, de înțeles publicului larg și plăcut de citit. Autorul ne oferă analiza sa cu un fel de vânătoare de comori în care acționează ca ghid. Având în vedere că am pierdut banca pe care o aveam cândva, este posibil să o găsim din nou, unde și cum?
Am impresia că Onado face tot posibilul să ne facă urâtoare „noua bancă”, cea născută din dereglementare, din neoliberalismul credinței americane, dar îmbrățișată de cercurile bancare europene (imbunatate de interese deosebite), cultivată – putem jura – prin acțiuni robuste de lobby. „Noua bancă” (à la Lehman) este cea care ne-a dat criza în care ne mai luptăm italienii. „Brokeraj nou” versus „intermediere veche”. Gata cu depozite pentru a face împrumuturi, ci pentru a securitiza; să fabrice noi instrumente financiare complexe și opace care să fie alocate investitorilor: gospodăriile și investitorii instituționali le cumpără (de care depind veniturile viitoare ale acelorași gospodării). Investitori instituționali care ar trebui să privească pe termen lung, dar care, dimpotrivă, sunt pătrunși de pe termen scurt și de foamea de tranzacționare (fondurile italiene, de exemplu, conform Mediobanca își rotesc toate activele la fiecare 11 luni). O tranzacție la care „noile” bănci câștigă comisioane maximizându-și profiturile. Investitori instituționali cărora Departamentul de Cercetare Mediobanca le dedică de ani de zile un sondaj care a evidențiat întotdeauna eficiența lor scăzută și distrugerea acum fiziologică a bogăției (vezi http://www.mbres.it/it/publications/data-of-Italian -fonduri-și-SICAV-uri).
„Noua bancă” este întotdeauna plasată în centrul finanțelor, dar cu un conflict de interese enorm: își maximizează valoarea în beneficiul nu al tuturor părților interesate, ci doar al acționarilor de care, ca și moștenitori, managerii se agață, justificând opțiunile pe acțiuni pe care le rezervă pentru ei. Acestea din urmă sunt, după spusele lui Enrico Cuccia, adevăratele „compari del pupo”. Desigur, cu sprijinul deplin al „pieței”. O piata a carei natura nu este niciodata precizata, in orice caz oligopolista si predispusa la abuzuri: vezi manipularile cursurilor de schimb si Libor de catre Citi, Deutsche Bank si HSBC ree confesse, tocmai amendate cu 132 de milioane de dolari (The Sole24Ore 14/10/2017) . Pretextul maximizării valorii permite managerilor să obțină o compensație excelentă. Dar este adevărata lor virtute? Și cu ce eficacitate temporală?
La începutul cărții Onado explică că băncile nu pot fi desființate pentru că satisfac o utilitate publică: ei colectează finanțele care se formează în comunitate și le relocați întreprinderilor și familiilor care contribuie la aceeași comunitate. Dar dacă acest pasaj este întrerupt atunci banca începe să se joace cu economiile pe care le colectează, aparent în scopuri complet diferite. De ce naiba – ne întrebăm – să-i acordăm aceeași licență ca altădată? Mai bine încă: de ce să-i acordăm o licență tout-court? Mai ales după lunga serie de greșeli, scandaluri, delapidari și așa mai departe?
Marco Onado ne ia brat la brat in grupurile de un iad dantesc al abaterilor de la drumul cel bun arătându-ne păcătoșii (aproape niciodată... blestemați), chiar și cu numele și prenumele lor. Acest lucru face din carte o referință valoroasă nu numai pentru studenții Bocconi (studenți ai autorului), ci și pentru oricine este implicat în finanțe. Dar o face și un motiv de puternică indignare față de autoritățile care până acum nu au dorit să pună din nou acest adevărat „sistem deviat” pe drumul cel bun.
Un sistem a cărui „abatere” se datorează în mare măsură cult de marime mare amestecat cu acceptarea naivă a virtuților piețelor perfecte: care nu au existat niciodată, dar care au fost deservite în mod magic de finanțele internaționale; aceea – susțin eu – a băncilor de investiții anglo-saxone solicitate de guvernul nostru în anii 90 (…spiritul de la Maastricht); cei care au provocat ultima mare criză. S-a demonstrat că în sectorul bancar există câștiguri de eficiență doar la trecerea de la dimensiuni mici la medii, în timp ce se suferă dezeconomii mari de scară când se merge mai departe.
În urma crizei (martie 2009), Banca Reglementărilor Internaționale a scris la pagina 134 din raportul său anual:
„Băncile trebuie să reia creditarea, dar trebuie și ele faceți o ajustare devenind mai mică, mai simplu și mai sigur” … „prin facilitarea vânzării băncilor în faliment către alte instituții … acțiunea guvernamentală creează companii financiare atât de mari și complexe încât chiar și directorii lor ar putea să nu aibă o înțelegere clară a expunerii la risc”. Nimic nu a urmat acest avertisment. Mi se pare că în schimb s-a construit o diversiune; s-au aprins reflectoarele asupra activelor, element de care (teoretic) s-ar putea descurca o bancă condusă de oameni atenți și competenți. În acest fel, s-a evitat să privesc partea stângă a bilanţului, cea a joburilor unde îmi iau libertatea de a integra lecţia lui Onado cu alte date.
Aici de multă vreme Germania învață unde primul din clasă (Deutsche Bank) față de 399 de miliarde de euro de împrumuturi marchează titluri speculative pentru 674 de miliarde: 43% din activele totale și de 11 ori valoarea netă din iunie trecut. Cele 674 de miliarde includ 396 de miliarde în derivate. O situație prea riscantă? Eu personal spun ca da, dar autoritatile spun ca nu pentru ca, ... providential (pentru DB), au acceptat modele interne pe baza carora fiecare banca isi calculeaza nevoile specifice de capital. Cartea lui Onado este exemplară în clarificarea modului în care au fost inventate (și acceptate) calculele statistice sofisticate care descompun cerințele de capital față de activele speculative, cele care constituie marile punctum dolens ale Deutsche Bank și altele asemenea. Nimeni nu a obiectat că era în schimb necesar să se păstreze tendința de a satisface cererea de credit a întreprinderilor, o problemă de mare interes pentru băncile italiene. Nimeni nu s-a opus sau nu a putut să-și dea seama la timp ce consider eu o adevărată lacună. Astfel germanii „hardcore” au putut să-și lanseze liber săgețile împotriva creditelor înscrise în bilanţurile băncilor din sudul Europei care se deteriorau din cauza crizei, uitând muntele de derivate care a inundat (și a inundat) conturile „ de Nord". Gândește-te doar la asta derivatele din burta numai celei mai mari bănci germane au o valoare contabilă care este dublă față de creditele neperformante ale tuturor băncilor italiene, măsurată corect prin sondajele foarte utile ale Zonei de Cercetare Mediobanca. Și mai trebuie precizat că 74% din creditele neperformante italiene sunt acoperite de garanții totale. Însă opinia publică s-a văzut bombardată de valori nepotrivite, neajustate pentru deprecieri deja contabilizate și cu atât mai puțin pentru garanții: 360 de miliarde de credite neperformante brute (cifra 2015) sunt reduse la 198 de miliarde net de fondurile de ajustare și 52 de miliarde net. de garanții totale (și cu atât mai puțin prin actualizarea garanțiilor parțiale).
Complexitatea este un subiect menționat și de Onado. Care pare tentat de o întoarcere în trecut, în trecutul băncilor specializate și deci mai mici și mai gestionabile; ca atare sunt mai bine monitorizate. Autorul nu o spune, dar am suferit marea scădere a eficienței băncii noastre centrale, care (este un fapt) nu a reușit să supravegheze în mod corespunzător nici băncile mari, nici pe cele mici; mergând până acolo încât să scăpăm de institutele cele mai potrivite să finanțeze industria noastră, care nu este o industrie a marilor multinaționale care se procura prin plasarea de valori mobiliare pe piețele financiare; ci o industrie bazată pe întreprinderile mijlocii ale celui de-al patrulea capitalism și pe firmele mici care alcătuiesc rețelele și lanțurile lor de aprovizionare.
Răspunsul la întrebarea de pe copertă (găsirea băncii pierdute) este foarte dificil. Onado ne prezintă niște reflecții deloc liniștitoare. Din analiza sa rezultă două probleme majore:
O problemă structurală: cum să aranjezi ceea ce numește noua intermediere și cum să-i vindeci defectele (adică defectele congenitale). O problemă contingentă: cum să rezolvăm problemele specifice băncilor „noastre”.
Prima problemă necesită acțiuni cel puțin la nivel european. Onado citează abordarea lui Volcker: „asamblarea activității bancare care servește activității productive (utility banking) și a celei pur speculative (casino banking) reduce stabilitatea și eficiența unui sistem financiar și de aceea trebuie să avem curajul unei tăieturi gordiene”. Eu personal sunt de acord. De ce păstrăm aceste „non-banci”? Cu siguranță nu pentru că joacă, datorită utilizării economiilor noastre, cu titluri structurate care se răspândesc în totală opacitate.
Cea mai recentă securitizare pare acum a fi invenția PIR-urilor: dar de ce nu ne imaginăm că o mică afacere ar trebui să fie finanțată „normal” de un manager de bancă care se uită în ochi, studiază profund și își urmărește clientul, adesea un antreprenor foarte dornic și creativ? Cercetări recente au constatat că creditele neperformante provin în principal nu din condiții economice proaste, ci din capacitatea slabă de a evalua bonitatea clientului; din acest motiv „băncile de relaţii” mult ocărâtele obţin rezultate mai bune. Mi se pare că băncile trebuie să existe pentru a susține activitatea productivă și deci producția bunurilor pe care le consumăm și inovațiile care ne cresc bunăstarea. Dacă acest subiect ar fi scos de pe tabelele UE (supus unor lobby-uri foarte puternice, după cum s-a văzut) și ar fi plasat într-un program politic, cred că s-ar aduna mult prea mult consens în toată Europa.
A doua problemă este în schimb italiană (deși nu singur). Băncile noastre au un deficit de capital propriu, un exces structural de capacitate productivă, un exces de credite neperformante. Acestea sunt neajunsuri care vor apărea din ce în ce mai puternic odată cu inevitabilele procese de modernizare tehnologică care vor restrânge piețele captive ale băncilor. Acestea sunt probleme acum permanent pe ordinea de zi, dar rezolvarea lor va necesita o acțiune politică puternică de împărtășire între forțele sociale. Sperăm că guvernul care va veni de la următoarele alegeri va avea competența și puterea necesare pentru a susține această nouă provocare.
Prin urmare, banca nu trebuie să se întoarcă la origini, ci trebuie să-și redescopere adevăratele scopuri, cele în virtutea cărora există. Și trebuie să funcționeze într-un sistem economic în care conflictele de interese să fie eliminate: acele conflicte care împinge auditorii (care sunt plătiți de aceleași companii ale căror situații financiare le certifică), acele conflicte care împing agențiile de rating să atribuie voturi binevoitoare emitenților. (deseori clienți ai băncilor înșiși) care își comandă propriile examinări contra cost, acele conflicte care implică analiști transformați în veritabili futuriști în sprijinul valorii (presupusă de estimări foarte fragile) a titlurilor plasate.
În toate acestea, după părerea mea, trebuie să fim atenți evaluăm situația noastră specifică având grijă de „interesul național”. Onado dă mult vina pe stimulentele de a împrumuta. Ei bine, Italia este țara în care datoria gospodăriilor este cea mai mică (doar 21% dintre familiile noastre au datorii față de 47% dintre francezi și 45% dintre germani – ultimele date BCE); este și țara cu o datorie publică ridicată (133% din PIB în 2016) care este totuși deținută de italieni în proporție de 67% dintre care 9/10 de instituții financiare (deci nu limitărilor privind obligațiunile suverane din portofoliile bancare); ponderea rezidenţilor este în schimb de 52% pentru Germania şi 48% pentru Franţa). Datoria noastră brută este de 2.260 de miliarde de euro, dar să nu uităm că Franța și Germania sunt aproape de noi cu 2.210 și, respectiv, 2.114 miliarde. Datoria se măsoară în raport cu PIB, dar valorile absolute nu trebuie uitate deoarece servesc la evaluarea posibilității de absorbție a acesteia de către piețele financiare. Și, apropo de reformele obișnuite, generice, structurale care ni se cer, trebuie să ne amintim mereu că în august anul trecut am avut 2,9 milioane de șomeri „oficiali”, egal cu 11,2% din forța de muncă. În această lume a „non-băncilor” în care frisca finanțelor speculative copleșește curentele întreprinderii keynesiene, 15 milioane de șomeri din întreaga Eurozonă în august anul trecut nu par să tulbure somnul funcționarilor de la Bruxelles.
Și acum bietul economisitor? Onado este întrebat la p. 251. Personal, sunt serios îngrijorat.
